Unirea Principatelor (1859) și domnia lui Alexandru Ioan Cuza

După Războiul Crimeii (1853–1856), în care Rusia a fost învinsă, Congresul de Pace de la Paris (1856) a pus Principatele sub garanția colectivă a marilor puteri și a restituit Moldovei sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail). Marile puteri au hotărât consultarea populației prin Adunări ad-hoc, care au cerut, în 1857, unirea Principatelor sub un principe străin și autonomia. Cea mai importantă rezoluție a fost cea din Divanul ad-hoc al Moldovei. Aceasta a pregătit calea spre un stat românesc unitar.

Convenția de la Paris din 1858 a stabilit pentru Moldova și Țara Românească o organizare comună, cu nume „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, dar cu doi domni, două guverne și două adunări. Românii au folosit un vid din textul Convenției, care nu interzicea alegerea aceleiași persoane în ambele țări. La 5 ianuarie 1859, la Iași, Adunarea electivă a Moldovei l-a ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie 1859, la București, Adunarea Țării Românești l-a ales pe același om. Astfel s-a realizat unirea „prin faptul împlinit”.

Marile puteri au acceptat treptat situația, iar în 1861 Poarta a recunoscut unirea pe durata domniei lui Cuza. La 24 ianuarie 1862 s-a format un singur guvern și un singur parlament, cu capitala la București. Statul a primit numele de România, iar limba oficială a fost româna. Cuza, născut în 1820 la Bârlad, studiase la Paris și participase la Revoluția din 1848. A fost un om simplu, patriot și reformator. Prim-ministru a fost, în 1862, Barbu Catargiu, asasinat la scurt timp, iar mai târziu Mihail Kogălniceanu. Cuza a obținut astfel și recunoașterea internațională a faptului împlinit.

Cuza a realizat un amplu program de reforme moderne. În 1863, a secularizat averile mănăstirești, care reprezentau aproape o pătrime din teritoriul țării, folosite în mare măsură de Biserica Greacă. În august 1864, a promulgat legea rurală, prin care țăranii clăcași au fost împroprietăriți cu pământ, în schimbul unei despăgubiri plătite în 15 ani, iar clăcașii au fost eliberați de obligațiile feudale. Tot în 1864 au fost adoptate Legea instrucțiunii publice, care a introdus învățământul primar gratuit și obligatoriu, și Codul Civil, bazat pe modelul francez. Au fost înființate universitățile din Iași (1860) și București (1864).

Reformele au provocat opoziția boierilor conservatori, iar Cuza, nemulțumit de parlament, a instaurat prin lovitura de stat din 2 mai 1864 un regim autoritar, cu un nou statut. Pe 11 februarie 1866, o „monstruoasă coaliție” a conservatorilor și liberalilor l-a silit să abdice. Cuza a plecat în exil și a murit la Heidelberg, în 1873. În locul lui a fost adus un principe străin, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, ales prin plebiscit în aprilie 1866. Cuza rămâne în istorie ca făuritorul statului român modern. Statul modern pe care îl construise avea să-i supraviețuiască.