Dacia romană (106–271)

După victoria din 106, Traian a transformat o parte din fostul regat într-o provincie romană, Dacia, cu capitala la Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, întemeiată în Țara Hațegului. Teritoriul provinciei cuprindea Transilvania, Banatul și Oltenia, iar mai târziu și o parte din Muntenia, prin limesul alutan. Moldova și cea mai mare parte a Munteniei au rămas în afara stăpânirii directe. Primul guvernator a fost Decimus Terentius Scaurianus. Pentru a lega provincia de restul imperiului s-au construit drumuri, castre și poduri, între care drumul Drobeta–Sarmizegetusa.

Organizarea administrativă a suferit mai multe schimbări. Sub Hadrian, între anii 118 și 124, provincia a fost împărțită în Dacia Superior și Dacia Inferior, iar în vremea lui Marcus Aurelius, în jurul anului 168, în trei: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis și Dacia Porolissensis, conduse împreună de un guvernator cu rang consular, aflat la Apulum. Armata era formată din legiuni, în special Legio XIII Gemina de la Apulum (Alba Iulia) și Legio V Macedonica de la Potaissa (Turda), precum și din trupe auxiliare, așezate în castre precum Porolissum și Sucidava.

Economia provinciei a fost înfloritoare. Aurul din Munții Apuseni, exploatat la Alburnus Maior (Roșia Montană), a adus venituri enorme, iar documentele cunoscute sub numele de tăblițe cerate atestă contracte de muncă și de împrumut. Se exploatau și sarea, fierul, marmura, apele termale de la Ad Aquas Herculis (Băile Herculane) și Germisara. Orașele s-au dezvoltat rapid: Napoca (Cluj), Potaissa, Apulum, Drobeta, Romula, Porolissum. Sarmizegetusa a primit rangul de colonie, iar Apulum a devenit unul dintre cele mai mari centre ale provinciei, cu două orașe de rang înalt.

Societatea Daciei romane era alcătuită din coloniști veniți din toate colțurile imperiului, din veterani ai armatei și din localnici romanizați. Scriitorul Eutropius afirmă că Traian a adus în Dacia „o mulțime nemăsurată de oameni din toată lumea romană” pentru a popula pământul secătuit de războaie. Latina era limba administrației și a armatei, iar zeii romani – Jupiter, Mithra, Silvanus, Liber Pater – se întâlneau cu divinități locale și orientale. Edictul lui Caracalla din 212 a acordat cetățenia romană tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.

În secolul al III-lea, provincia a fost lovită tot mai des de atacurile carpilor, ale goților și ale altor popoare migratoare, într-un imperiu cuprins de criză. Armata romană s-a retras în fața presiunii, iar granițele au devenit nesigure. Statul roman s-a confruntat cu anarhie militară, inflație și războaie civile. În acest context, împăratul Aurelian a hotărât, între 271 și 275, retragerea armatei și a administrației la sudul Dunării, în noua provincie Dacia Aureliană. Perioada stăpânirii romane directe, de aproape 165 de ani, a lăsat însă o amprentă decisivă asupra limbii și civilizației locale.