Romanizarea și formarea poporului român

Poporul român s-a format prin sinteza dintre populația geto-dacă și elementele romane, într-un proces numit etnogeneză, care s-a încheiat în secolele VI–VIII. Limba română este o limbă romanică, născută din latina populară vorbită în estul Europei, alături de italiană, franceză, spaniolă și portugheză. Aproximativ 60–70% din vocabularul de bază provine din latină, iar structura gramaticală este de origine latină. Termenii pentru elementele esențiale ale vieții – casă, pâine, apă, om, mamă, tată, cer – confirmă această origine romană, fapt subliniat de generații de filologi.

Cuvinte de origine dacică, în număr redus, s-au păstrat în limba română: de pildă, mal, moș, brânză, balaur, viezure, brad și zgardă, după unii lingviști. Substratul dac a lăsat și nume de ape: Mureș, Olt, Argeș, Siret, Someș. Retragerea aureliană nu a întrerupt continuitatea populației: arheologia dovedește existența așezărilor locale și după anul 271, iar monedele romane târzii, ceramica și obiectele de cult creștin au fost descoperite pe întreg teritoriul fostei provincii. Cultura Sântana de Mureș–Cerneahov, din secolele III–IV, arată prezența unui amestec de populații.

Un rol important în păstrarea latinității l-a avut creștinismul, care s-a răspândit în limba latină. Cuvinte esențiale ale vocabularului religios sunt de origine latină: biserică (basilica), cruce (crux), Dumnezeu (Domine Deus), a boteza, înger, păcat, Paști (Pascha), Crăciun (calatio). Aceasta arată că poporul a primit creștinismul în forma sa populară, înainte de venirea slavilor. Dobrogea a avut o viață creștină intensă încă din secolul al IV-lea: sfinții Sava Gotul și Ioan Casian, precum și călugărul Dionisie Exiguul, născut în Scythia Minor, au contribuit la istoria creștinismului european.

În izvoarele medievale, românii apar sub numele de vlahi, valahi, volohi sau olahi, termeni de origine germanică, preluați de slavi și de maghiari pentru populațiile romanice. Ei înșiși s-au numit rumâni, din latinescul romanus. Cele patru ramuri ale poporului – dacoromânii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii – au apărut ca urmare a migrațiilor și a slavizării din Balcani. Documentele medievale, precum Gesta Hungarorum, scrisă de notarul regelui Béla, numit Anonymus, și cronicile bizantine, amintesc românii ca popor aparte.

Prima atestare scrisă a limbii române într-un text este atribuită expresiei „torna, torna, fratre” din anul 587 sau 588, consemnată de cronicarul Teofilact Simocatta într-un episod din campania bizantină împotriva avarilor. Cel mai vechi text integral în limba română rămâne Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, din 1521, adresată judelui Hans Benkner din Brașov. Etnogeneza românească nu a fost un fenomen rapid, ci rezultatul unei lungi evoluții în care elementul dac, cel roman și influențele migratorilor s-au topit într-un popor distinct, ancorat în teritoriul carpato-dunărean.