Epoca migrațiilor și retragerea aureliană (secolele III–X)

După retragerea administrației romane din Dacia, teritoriul românesc a devenit un culoar de trecere pentru popoarele migratoare. Primii au venit goții, care au stăpânit în secolele III–IV regiunea nord-pontică și au lăsat urme în cultura Sântana de Mureș–Cerneahov. În anul 376, sub presiunea hunilor, mulți goți au trecut Dunărea în Imperiul Roman. Hunii, conduși de Attila, au dominat Câmpia Panonică în prima jumătate a secolului al V-lea. După moartea lui Attila, în 453, imperiul său s-a destrămat, iar în Transilvania s-au instalat gepizii.

Secolul al VI-lea a adus avarii, un popor de călăreți turcici, care au întemeiat un hanat în Panonia după 567 și au dominat o bună parte a spațiului carpatic. În aceeași perioadă au început să pătrundă slavii. Izvoare bizantine, între care cronicarul Iordanes (Getica, 551) și Procopius din Cezareea, îi menționează în nordul Dunării. Slavii s-au așezat treptat, s-au amestecat cu localnicii romanici și au influențat limba română în plan lexical, fonetic și toponimic: cuvinte ca a iubi, a trăi, dragoste, zare, slavă, rană, sau nume de locuri ca Zlatna, Vidra sau Bistrița.

În secolul al VII-lea, o parte din slavi au migrat spre sudul Dunării, iar în 681 hanul Asparuh a întemeiat un stat bulgar la Dunărea de Jos, recunoscut de Bizanț. Populația românească din nordul fluviului a trăit în aceste condiții într-o rețea de așezări sătești. Cultura Dridu, din secolele VIII–X, aparține unei populații romanice care a absorbit elemente slave, iar în cadrul ei au fost descoperite ceramică specifică, unelte agricole și unele fortificații. Bulgarii au stăpânit o vreme teritorii din sudul Țării Românești, iar creștinismul slav a pătruns prin Biserica de la Ohrid.

Pe plan intern, comunitățile românești s-au organizat în obști sătești, conduse de juzi sau cnezi, cu un sistem de drept cutumiar, numit „legea țării” sau „jus valachicum”. Aceste obști cuprindeau familii care lucrau pământul în comun și se confruntau cu stăpâniri străine. În secolul al IX-lea, Bizanțul a încercat să-și restabilească influența la Dunăre, iar în secolul al X-lea au sosit pecenegii, turcici, care au controlat stepele din nord-estul Dunării între 900 și 1100. Cronica rusă a lui Nestor și lucrarea împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul menționează aceste evenimente.

Perioada a fost, așadar, una de mari tulburări, dar nu de dispariție a populației locale. Românii au supraviețuit prin adaptare: au trăit în sate mici, au păstrat limba latină populară, au folosit pădurile și munții ca refugii și au practicat agricultura și păstoritul. Din această evoluție a ieșit societatea românească medievală timpurie. În secolul al X-lea, formațiunile politice locale – cnezate și voievodate – începeau să se contureze în regiuni precum Banatul, Crișana, Transilvania și Oltenia, pregătind terenul pentru statele medievale românești.