Suzeranitatea otomană și domniile secolului al XVI-lea

Secolul al XVI-lea a consolidat dependența Țărilor Române față de Poarta Otomană. Statutul Moldovei și al Țării Românești nu era unul de provincie, ci de stat vasal, cu domn propriu, legi, biserică și armată. Țările române plăteau tribut anual, numit haraci, și făceau daruri (peșcheșuri), dar nu erau supuse administrației otomane directe. Moldova a început să plătească tribut încă din 1456, iar Țara Românească încă din vremea lui Mircea cel Bătrân. Moschei nu s-au ridicat, iar teritoriul nu a fost colonizat cu populație musulmană, ceea ce a păstrat identitatea locală.

Dobrogea, aflată în stăpânire otomană din secolul al XV-lea, a fost integrată în imperiu. În 1538, sultanul Soliman Magnificul a condus o campanie în Moldova împotriva lui Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare, care a avut o domnie agitată (1527–1538 și 1541–1546). Rareș a încercat să extindă influența moldovenească în Transilvania, stăpânind cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă, dar a fost înfrânt, iar Moldova a pierdut sudul Basarabiei (Bugeacul) și Tighina. Domnia lui rămâne legată de pictura exterioară a mănăstirilor din Bucovina, precum Moldovița și Sucevița.

Puterea boierilor a crescut în această epocă, iar domnii depindeau tot mai mult de numirea de către sultan. Mulți conducători au fost răsturnați prin intrigi la Constantinopol. Alexandru Lăpușneanu (1552–1561 și 1564–1568) a fost înlăturat și apoi reîntors cu sprijin otoman, cunoscut pentru reprimarea boierilor, ca în nuvela lui Costache Negruzzi. Ioan Vodă cel Viteaz (1572–1574) a refuzat creșterea tributului, a obținut victorii asupra turcilor la Jiliște și Cahul, dar a fost învins prin trădarea boierilor și ucis în 1574.

În Țara Românească, domnii precum Mircea Ciobanul (1545–1552, 1553–1554, 1558–1559) și Petru Cercel (1583–1585) au încercat să-și consolideze puterea și să aducă influențe culturale renascentiste. Dependența economică s-a adâncit prin obligația de a livra grâne, vite, lemn și miere la Istanbul, la prețuri impuse. Biserica a rămas o instituție centrală, iar mănăstirile au făcut cultură, prin tipărituri și manuscrise. Diaconul Coresi a tipărit la Brașov cărți în limba română, printre care „Evanghelia cu învățătură” (1581), cu rol esențial în unificarea limbii literare.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, povara fiscală a devenit apăsătoare, iar Imperiul Otoman cerea tot mai mulți bani, în timp ce domniile erau scoase la licitație. Un context internațional nou, marcat de „Războiul cel Lung” dintre Imperiul Otoman și Habsburgi (1593–1606), a oferit românilor ocazia să își recapete independența. Creștinătatea europeană a format Liga Sfântă, iar domnii români, între care Mihai Viteazul, au acționat împotriva otomanilor. În acest cadru a izbucnit lupta lui Mihai Viteazul, apoi unirea celor trei țări românești sub sceptrul său.