Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir

Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești între 1688 și 1714, a condus țara în vremea marilor schimbări geopolitice de la sfârșitul secolului al XVII-lea. A fost nepot al lui Șerban Cantacuzino, ales de boieri pentru energia, bogăția și înțelepciunea lui. A reușit să mențină statul într-un echilibru fragil între Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia, plătind sume mari la Istanbul pentru a-și păstra tronul. Politica sa diplomatică prudentă a asigurat țării 26 de ani de relativă liniște, într-o epocă de războaie permanente.

Domnia lui este asociată cu o epocă de maximă înflorire culturală, numită stilul brâncovenesc, care îmbină elemente bizantine, renascentiste, baroce și orientale. Principalele realizări sunt Mănăstirea Hurezi (1690–1697), palatul de la Mogoșoaia (1702), biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și Palatul de la Potlogi. Brâncoveanu a susținut tipografiile conduse de Antim Ivireanul, un meșter și cărturar care a tipărit cărți în greacă, arabă și română. A întemeiat Academia domnească de la Sfântul Sava, la București, centru de învățământ superior.

Spre sfârșitul domniei, Brâncoveanu a început să poarte negocieri secrete cu Habsburgii și cu Rusia lui Petru cel Mare, sperând la o eliberare de sub otomani. Sultanul a aflat și, în 1714, l-a mazilit. Domnul a fost arestat și dus la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul Ianache Văcărescu. După luni de tortură, în care i s-a cerut să renunțe la credința ortodoxă și să-și dezvăluie averea, au fost decapitați la 15 august 1714, de ziua Sfintei Maria. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în 1992.

Dimitrie Cantemir (1673–1723) a fost domn al Moldovei în 1693 și apoi între 1710–1711, dar a rămas în istorie mai ales ca savant. În 1711, el a încheiat la Luțk un tratat cu țarul Petru cel Mare, prin care Moldova urma să-și dobândească independența, sub protectoratul Rusiei. Campania comună s-a încheiat la Stănilești, în iulie 1711, cu înfrângerea rușilor de către otomani. Cantemir a trebuit să se refugieze în Rusia, unde a primit titlul de prinț și moșii, iar în 1714 a fost ales membru al Academiei din Berlin.

Opera științifică a lui Cantemir este una dintre cele mai valoroase ale culturii românești. „Descriptio Moldaviae” (1716) este prima mare monografie geografică, istorică și etnografică a Moldovei. „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” susține originea latină și unitatea românilor, iar „Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman” a fost, mult timp, principala sursă de informare în Europa despre istoria turcilor. A scris, de asemenea, tratate de filosofie și muzică. A murit în 1723, în Rusia, iar rămășițele sale au fost aduse la Iași, la biserica Trei Ierarhi, în 1935.