România interbelică (1919–1939)

România Mare a început perioada interbelică cu reforme profunde. Reforma agrară din 1921 a expropriat marile moșii și a împroprietărit sute de mii de țărani, schimbând structura socială. În 1918–1919, a fost introdus votul universal pentru bărbați, iar în 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, aprobată la 28 martie, care a garantat drepturile cetățenești și monarhia constituțională. Viața politică a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus de Ion I.C. Brătianu și apoi de fratele său Vintilă, și de Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu.

Economia a cunoscut progrese, dar și dificultăți. România era o țară agrară, cu aproximativ 78% din populație la sate, însă industria petrolului din valea Prahovei și industria metalurgică s-au dezvoltat rapid. Țara era printre primii producători de petrol din Europa. Criza economică mondială din 1929–1933 a lovit puternic agricultura. Au crescut și problemele sociale, precum greva muncitorilor ceferiști și petroliști de la Grivița, din 1933, reprimată de guvern. Totuși, perioada a adus modernizare: școli, spitale, drumuri, orașe frumoase, precum București, numit „Micul Paris”.

Cultura românească a trăit o epocă de aur. Au scris Liviu Rebreanu („Ion”, 1920), Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Ion Barbu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian. Constantin Brâncuși a revoluționat sculptura modernă, cu „Coloana infinitului” de la Târgu Jiu (1938), George Enescu a compus „Oedip” și „Rapsodiile române”, iar Nicolae Iorga și Vasile Pârvan au dat un nou impuls istoriografiei. Universitățile au fost extinse, iar Universitatea din Cluj a devenit română în 1919.

Pe plan extern, România a căutat să-și apere granițele prin alianțe: Mica Înțelegere (1921) cu Cehoslovacia și Iugoslavia, alianța cu Polonia și Franța și Înțelegerea Balcanică (1934). Nicolae Titulescu, ministru de externe și președinte al Societății Națiunilor, a fost apărătorul securității colective. După 1933, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au început să amenințe granițele. Politica internă s-a radicalizat: a apărut mișcarea legionară (Garda de Fier), condusă de Corneliu Zelea Codreanu, cu un discurs naționalist, antisemit și violent, care a comis mai multe asasinate politice, inclusiv cel al primului-ministru I.G. Duca, în 1933.

După revenirea în țară în 1930, regele Carol al II-lea a încercat să-și consolideze puterea. În februarie 1938 a instaurat dictatura regală, a desființat partidele politice și a adoptat o nouă Constituție, în care s-a dat mare putere regelui. Corneliu Codreanu a fost arestat și asasinat în noiembrie 1938. Un an mai târziu, în septembrie 1939, a izbucnit al Doilea Război Mondial. România a încercat inițial să rămână neutră, dar pactul Ribbentrop–Molotov, din 23 august 1939, a pus-o în fața unor mari pericole, anunțate de dispariția Poloniei.