Mircea cel Bătrân și lupta împotriva expansiunii otomane

Mircea cel Bătrân, domn între 1386 și 1418, este unul dintre cei mai mari conducători ai Țării Românești. Fiu al lui Radu I, a preluat tronul în vremea în care Imperiul Otoman cucerea Balcanii. Domnia lui s-a întins pe peste treizeci de ani și a adus statului prosperitate economică, bătălii glorioase și o politică externă activă. Mircea a stăpânit Dobrogea până la gurile Dunării, motiv pentru care în titlul său apare formula „stăpânitor al Dobrogei și domn al Dârstorului”, iar monedele și actele sale arată puterea statului.

Pentru a-și proteja țara, Mircea a încheiat alianțe cu regele Poloniei și cu cel al Ungariei, Sigismund de Luxemburg. În 1389, s-a aflat probabil printre participanții la bătălia de la Kosovo, unde sultanul Murad I a fost ucis, iar sârbii au fost înfrânți. În 1394, otomanii, conduși de Baiazid I „Fulgerul”, au început o campanie împotriva Țării Românești, iar victoria decisivă a lui Mircea s-a produs la Rovine, la 17 mai 1395. Locul exact al luptei, probabil în apropiere de Argeș sau în Oltenia, este încă dezbătut. Domnul a înțeles că singura cale de supraviețuire era îmbinarea luptei armate cu diplomația.

În 1396, Mircea a participat alături de cruciații conduși de Sigismund la bătălia de la Nicopole, la Dunăre, unde armata creștină a fost zdrobită de Baiazid. Mircea a reușit totuși să se retragă fără pierderi mari și să-și păstreze țara. După înfrângerea otomanilor de către Timur Lenk, la Ankara, în 1402, Mircea a intervenit în luptele pentru tronul otoman, susținându-l pe Musa. Această politică de echilibru și de alianțe i-a permis să supraviețuiască într-o regiune dominată de puteri mai mari, într-o epocă dificilă.

Spre sfârșitul domniei, Mircea a fost nevoit să accepte plata unui tribut anual către sultan, în jurul anului 1417, în condiții care i-au păstrat autonomia internă. Țara Românească a rămas stat creștin, cu domn propriu, fără ocupație militară și fără pașalâc. Dobrogea a fost pierdută în favoarea otomanilor, iar Giurgiu și Turnu au fost ocupate. Înțelegerea cu Poarta nu însemna pierderea statalității, ci o formă de vasalitate, care a durat până în secolul al XIX-lea. Mircea a murit în 1418, fiind înmormântat la mănăstirea Cozia, ctitoria sa.

Domnia lui Mircea a fost și o perioadă de înflorire culturală: a ctitorit Cozia, a sprijinit mănăstirea Cutlumuz de la Muntele Athos și a dezvoltat comerțul cu Brașovul, încheind privilegii pentru negustorii săi. Poetul Mihai Eminescu l-a ales ca erou al „Scrisorii a III-a”, în care îl înfățișează înfruntându-l pe sultanul Baiazid. Istoricii consideră că Mircea cel Bătrân a pus bazele unui stat puternic, capabil să reziste presiunii otomane, iar numele său a rămas legat de ideea demnității și a luptei pentru libertate.