Întemeierea Moldovei: de la Dragoș la Alexandru cel Bun

Moldova s-a format în secolul al XIV-lea, în urma a două momente distincte. Primul este descălecatul lui Dragoș, voievod din Maramureș, în jurul anului 1352, când regele Ludovic I al Ungariei a organizat în estul Carpaților o marcă de apărare împotriva tătarilor, cu centrul în valea Moldovei. Tradiția, păstrată de cronicari, povestește că Dragoș a coborât după un bour, animal devenit simbol al Moldovei. Statul întemeiat de el a fost vasal Ungariei și s-a dovedit mai degrabă o structură de graniță. Între cele două momente au trecut doar câteva zeci de ani, dar ele au schimbat definitiv harta politică a regiunii.

Al doilea moment, mai important, este desprinderea de Ungaria, realizată de Bogdan I, tot un voievod din Maramureș, care a trecut munții în 1359 și s-a răzvrătit împotriva regelui. Bogdan a obținut independența Moldovei, devenind primul domn independent, în fruntea unui stat distinct. Pentru a-și consolida statutul, a luptat cu trupele maghiare și a respins încercările Ungariei de a recâștiga teritoriul. Bogdan a murit în jurul anului 1365, iar fiul său, Laițcu, a mutat reședința la Siret, a introdus catolicismul în cercul curții și a căutat sprijin la Roma.

Dinastia Mușatinilor, care a urmat, a dat Moldovei domni de seamă. Petru I Mușat (circa 1375–1391) a mutat capitala la Suceava, a bătut monedă și a obținut un împrumut de la regele Poloniei, Vladislav Iagello, în 1388, în schimbul recunoașterii suzeranității polone. A pus bazele ieșirii Moldovei la Marea Neagră prin ocuparea zonei Chiliei și Cetății Albe. Roman I (1391–1394), „mare voievod, stăpân al țării Moldovei de la munți până la mare”, a extins hotarele, iar Ștefan I și Iuga au continuat politica de întărire a statului.

Alexandru cel Bun (1400–1432) a fost un domn organizator. În timpul domniei sale, Patriarhia din Constantinopol a recunoscut Mitropolia Moldovei, cu sediul la Suceava, în 1401, ceea ce a consolidat independența bisericească. A reglementat relațiile cu Polonia prin tratate și a oprit în 1420 și 1422 încercările otomane de a cuceri Cetatea Albă, pe care a apărat-o cu ajutorul oastei și al comerțului. A creat sistemul de dregătorii, cu Sfatul domnesc, și a întărit armata. A fost înmormântat la mănăstirea Bistrița, ctitoria sa.

După moartea lui Alexandru cel Bun, în 1432, Moldova a trecut printr-o lungă perioadă de lupte pentru tron între fiii și nepoții săi, între care Ilie și Ștefan, apoi Petru Aron, ceea ce a slăbit țara. În 1456, Petru Aron a acceptat plata tributului către sultanul Mehmed al II-lea, ceea ce a marcat începutul suzeranității otomane asupra Moldovei. Totuși, țara și-a păstrat autonomia internă, dinastia și biserica. Acest statut va fi apărat în a doua jumătate a secolului al XV-lea de cel mai mare domn al său, Ștefan cel Mare.